8 august 2008
Dimineața începe în jurul automatului de cafea din recepția hostalului unde avem consumația gratuită până la ora 9. După o noapte petrecută în condiții excelente suntem odihniți și dornici de a explora din nou orașul. Hotărâm să plecăm spre Huesca cu autobusul de 16:30 așa că avem toată dimineața la dispoziție pentru o tură pe Montjuic, colina ce domină portul.
Cu cartelele valabile și în această zi refacem drumul cu tramvaiul până la stația Maria Cristina unde luăm metroul ce ne teleportează la poalele colinei, în intersecția din care pornește bulevardul ce dă în Palatul Național, azi muzeu. Locul pare pustiu. Abia dacă e ora 9 și autobusele turistice nu au apărut încă. De o parte și de cealaltă a bulevardului au apărut bazinașe cu arteziene, decoruri adiacente Fântânii Magice, vestită pentru spectacolele nocturne pe care le oferă. Acum însă nu sunt în funcțiune și apa verzuie pare împietrită.
În stația Maria Cristina
Palatul Național cu arhitectura sa clasică închide orizontul. Clădirea imensă e așezată pe una din terasele colinei, la care urcă o grămadă de scări, unele chiar rulante. Câștigăm altitudine, ocolim clădirea palatului și ne pierdem în grădina antică, un miniparc botanic foarte drăguț prin care bântuim singuri, nestingheriți.
În fața Palatului Național ...
... și prin grădina antică
Următoarea oprire este la stadionul olimpic. Montjuic, colina de 210m înălțime ce domină orașul dinspre mare a găzduit olimpiada din 1992. În imediata vecinătate a stadionului se află Palatul Sporturilor, o clădire imensă spre care azi se îndreaptă o mulțime de oameni pentru o adunare baptistă, și fotogenica antenă a companiei Telefonica, închipuind vre-o navă spațială decupată din Star Trek.
Nava Entreprise în vizită la Barcelona
Intrăm la stadion pentru panorama terenului și a tribunelor și la revenire descoperim dealungul trotuarului o mulțime de plachete imprimate cu urma pașilor unor sportivi celebri: Michael Johnson, Monica Seles, Alberto Tomba, Nadia Comăneci etc. Nu este prima dată când realizez că Barcelona este conceput parcă pentru a fi vizitat, nu locuit!
Stadionul Olimpic - detaliu
We are the campions my friends!
Trecem pe lângă muzeul Miro și ne urmăm cursul spre vârful colinei pentru a vizita vechea fortăreță. Nu departe de stadion există o stație de teleferic ce ne-ar scurtcircuita traseul, noi însă ne antrenăm pentru Pirinei și luăm dealul pieptiș prin câteva grădini bine întreținute.
Grădinile Montjuicului
Panoramă din fortăreață
La vremea prânzului trecem podețul de deasupra șanțului defensiv și prin intrarea tunel ajungem pe prima platformă din interiorul fortăreței Montjuic. Binențeles ne atrage irezistibil latura dinspre mare, cu tunurile sale ce sfidează orizontul albastru. Panoramăm portul cu miile de containere și uriașele pasagere ce fac curse prin Mediterana sau spre Baleare, apoi dăm un tur pe perimetru, intrăm prin muzeul ce reconstituie istoricul cetății, și ieșim din nou la soarele amiezii. Colina înverzită, cu grădinile ei cochete, ne-ar mai reține încă mult și bine dar timpul trece atât de iute în concediu ... așa că facem cale întoarsă și coborâm iarăși în Placa d`Espanya de unde luăm metroul, apoi tramvaiul și în sfârșit ajungem la Lami. Ochii sunt mulțumiți dar stomacul nu, așa că înainte de a ne recupera rucsacii intrăm într-un mic restaurant. Încercăm să descâlcim cuvintele din menu dar pare complicat, personalul nu vorbește decât spaniola și în final, mai prin semne, mai din gură reușim să comandăm 2 porții de paste și o salată vegetariană. Eroare! Pastele sunt OK, dar peste salata mea vegetariană tronează o tocătură de ton!!!
Gara Sants: nici urmă de trenuri, liniile sunt subterane
La ora 16:10 ajungem la peronul autogării Sants. Autocarul de Huesca e deja venit și nu ne mai rămâne decât să ne procurăm biletele. În chioșcul autogării am surpriza de a găsi bine înfipt biroul companiei Eurolines, cu functionari la costum degajând profesionalism. 2 computere mai în colo e ghișeul comun, deservind liniile interne. Ca în multe alte locuri, lumea nu stă la coadă ci își scoate un număr și așteaptă sprijinită de perete cu ochii la afișorul electronic de deasupra ghișeului. Mă conformez. Aritmetica elementară îmi arată că mai am înainte 15 oameni și tipa de la bilete se mișcă exasperant de încet. Un computer lăturalnic face fițe și activitatea se întrerupe pentru o consultație tehnică între ghișee. Îmi amintesc de îndoielile din copilărie când fiind pus să aleg între tema la matematică și mersul pe bicicletă mă întrebam la ce-mi vor sluji în viață toate acele formule, în timp ce câteva calcule probabilistice dau ca rezultat pierderea cursei de Huesca. Explodez interior. În situația mea mai sunt 2-3 călători, restul așteaptă impasibili. Urmăresc manevra elegantă cu care autocarul iese de la peron, în timp ce consultația tehnică ia sfărșit și vânzarea biletelor se reia. Acum nu mai am ce pierde și pulsul îmi revine la norma: vom pleca cu cursa de 17:30. Stupoare! Nu mai au locuri! Și nici la următoarea: primele locuri ar fi la cea de 21:30. Abia acum realizez că lumea își cumpără bilete din timp, ceea ce explică întrucâtva calmul și tărăgăneala de la ghișeu. N-am ce face, cumpăr ce mi se oferă și tratez problema în termeni de una bună, una rea: vom debarca în Huesca pe la 2 dimineața, dar până la plecare avem timp de-o baie în Mediterana oferită gratis de compania Alarsa. Felicitându-ne că n-am aruncat cartelele de metrou ne teleportăm iarăși în port de unde pe esplanadă ajungem la plaja orașului, nu înainte de a ne înarma cu niște beri.
La mare!
Înconjurați de rucsacii mastodonți nu ne simțim chiar ca la Malibu dar soarele strălucește, Mediterana bleu ciel ne răsfață cu valuri nervoase și ne bucurăm că, nesperat, am ajuns și anul ăsta la mare. Apa rece ne răcorește și la propriu și la figurat și când revenim în autogara Sants suntem OK.
Pornim spre Huesca. De fapt de abia acum suntem cu adevărat în excursie, Barcelona nefiind decât un intermezzo dictat de împrejurări. Ieșim din oraș la ora apusului, cu nori de futună adunându-se deasupra muntelui Montserat dar oboseala mă doboară și dulcele moțăit al călătorului mă împiedică să fiu cronicarul ultimelor ore ale zilei.
