12 august 2008
Dinamica luminii pe pânza cortului mă face să renunț la căldura sacului de dormit și să mă cocoț cu aparatul foto la ochi pe o stâncă, pe post de light hunter. E frig al naibii dar vânătoarea merită: vârfurile crestei par un firez ce taie plafonul de nori în mișcare și uneori, prin șeile mai joase spoturi de lumină valorifică fuioarele de ceață ce plutesc imponderabil prin căldare. În scurt timp se trezesc și fetele, ne luăm merindea în rucsac și o luăm la vale în căutarea căldurii și a unui unghi favorabil de panoramare a căderii de 422m a Marii Cascade.
Amfiteatrul (dar suntem doar o trupă de amatori) Gavarnie este o lume a apelor zbuciumate. Chiar dacă, exceptând Marea Cascadă, celelalte nu au debite impresionante, într-un tur de orizont ochiul le descoperă peste tot printre pereți și jgheaburi. Găsim o mică poieniță ferită de curenți de aer, ne primenim la pârâiașul ce o străbate și în timp ce primusul se căznește să dea în clocot apa pentru ceai, luăm micul dejun.
Oaia franceză
Suntem departe de Breșa Roland cu microclimatul ei belicos și în plus avem timp berechet așa că ne instalăm comod pe pernițele moi de iarbă și stăm cu ochii pironiți îndelung la geometria variabilă a perdelei lichide a Marii Cascade. Cum debitul ei e considerabil și cum apa cade în apic, curenții de aer o modeleză în forme inepuizabile, ba rupând-o în șuvoaie, ba risipind-o în pulbere de stropi. La prima vedere poate părea neinteresant dar spectacolul are ceva din atracția caleidoscopului și stăm nemișcați mai bine de o oră urmărind animația ca la cinema. Ropot de ape. Apa curge egal, iar și iar, ca o risipă din cornul abundenței și îmi aduc aminte de feng-shui și fântânile arteziene simbolizând noroc și bogăție.
E trecut de prânz când mototolim cortul în rucsac și o pornim înapoi spre Goriz. Deși creasta e complet inaccesibilă, un lanț uman jalonează cărarea: sunt turiștii veniți din vale pentru a admira atracțiile Gavarnie-ului și cu toate că aproape toți urcă la Roland, cei mai mulți folosesc despicătura ca fereastră și prea puțini ca poartă. Fără această breșă, circul Gavarnie ar fi un fund de sac așa că îi mulțumim în gând viteazului Roland pentru năpraznica lovitură de sabie din anul 778, cu care ne-a deschis drumul. Azi, puțin mai la nord, există o șosea asfaltată ce trece munții dar pe vremuri pelerinii foloseau aceeași cărare în drum spre mormântul lui Jacques le Majeur, protectorul Spaniei.
E momentul să poposim din nou la umbra breșei. Vremea nu e cu nimic mai bună ca ieri (ceață, umezeală, vânt și frig) așa că planul de acasă cade și renunțăm fără regrete la ascensiunea pe Pic du Taillon (3144m). Aruncăm înapoi o privire de bun rămas ce ne amintește cuvintele lui Victor Hugo: Gavarnie! Un miracol! Un vis! Arhitectură fără constructor, fără nume, fără semnătură, pe lângă care palatele, domurile, templele nu înseamnă nimic. Totul e ciclopic, vast, stupefiant! E momentul să ne dezlipim de acest peisaj ce tinde să devină acaparator așa că imitând vocea din metroul Barcelonez, dau semnalul de plecare: Proxima estacion, Essss - pagna!!!.
Coborârea e mai puțin obositoare și săltăm ca bilele de cauciuc din piatră în piatră spre orizontul calcaros și rotunjor al altiplanoului pirinean. În scurt timp ieșim din calea Gulf Stream-ului și trecem textilele în rucsaci, apoi atacăm cărarea ce survolează pe curbă de nivel altiplanoul, străbatem Preeriile Superioare (de această dată pustii) și ne simțim ajunși acasă când de la distanță reperăm pata roșie a cortului-magazie așteptându-ne printre stâncile Goriz-ului.
Vremea se îmbunătățește și spre seară avem parte de soare. E momentul deliciilor alpine așa că fierbem macaroane, le năclăim cu brânză și nu uităm să ne lingem pe bot. Episodul eminamente casnic e menit să ne fixeze în peisaj și singurul regret este că mâine va fi ultima zi în Pirinei. Ah, ce trece vremea!
