<< - cuprins - >>

             

14 august 2008

 

Dimineaţa se anunţă mohorâtă aşa că pe de o parte trişti (că plecăm), pe de altă parte voioşi (că n-o să ne râdă soarele în ceafă) ne apucăm de împachetat. Corturile cad la pământ, rucsacii aspiră tot ce zace în iarbă şi la ora 8 mai avem o singură dilemă: ce facem cu cele 4 baghete, nu prea comestibile, ce ne-au mai rămas? Hotărârea e unanimă şi irevocabilă: hrană pentru vulturi! Mai avem o „bobonă” neîncepută pe care o lăsăm la refugiu şi iată-ne din nou pe cărare, de astă dată păşind vioi ... la vale. 

Atenţie la pană de vultur ...

În axul Ordesei ne strecurăm pe sub o faleză şi câteva zgomote discrete ne fac să ridicăm privirile: ca în western-uri, pe muchia de piatră, umăr la umăr un „stol” de vulturi ne urmăresc superiori. Acumulatorii dau semne de epuizare (de la plecarea din Barcelona n-am avut ocazia să-i reâncarc) dar tot mai storc câţiva miliamperi pentru 2 cadre. Ne vom retrage pe vale, pe ruta clasică şi pentru divertisment hotărăsc să cobor cu Cosmina pe renumitele clavijas, să vedem cum e. În timp ce Sanda urmează cărarea serpentinată, ne lăsăm la vale pe o potecă abruptă flancată de lanţuri groase, pironite din loc în loc cu bare de oţel. Nimic spectaculos, nimic periculos, nimic greu. Coborâm totuşi precauţi şi odată ajunşi pe terenul plan al circului Soaso, mai facem câţiva paşi spre Colla de Cabalo pentru spălare şi câteva foto. N-a fost o scurtătură prea avantajoasă, aproape că am ajuns odată cu Sanda la cascadă!

   

                               Clavijas                                               Cascada Cola de Caballo                                        Panourile Ordesei

Ne primenim cu apa rece şi o pornim mai departe. Am intrat pe „autostrada” Ordesei, o alee largă pavată cochet cu lespezi de piatră. În curând apare primul panou cu fotografii şi informaţii despre flora şi fauna locală. Ne amintim de baghetele promise vulturilor şi le abandonăm în dosul unor stânci. Vremea e tot închisă şi marginile canionului sunt estompate de plafon. Valea pierde altitudine şi râul Arazas coboară la rândul său peste mici praguri de piatră în timp ce vegetaţia prinde puteri şi uitând de păşunile circului Soaso, ne trezim înconjuraţi de tot felul de tufe. Un nou panou de informare ne vorbeşte despre flora şi fauna de la acest nivel şi ne dăm seama că, în coborâre, vom străbate câteva areale diferite.

   

Apare prima cascadă. Apa deosebit de cristalină împrumută în marmita de la bază nuanţe de turquoise şi în singurătatea şi liniştea muntelui ne permitem o clipă de repaus. Apreciem discreţia cu care a fost amenajat aceast parc naţional: aleea pavată e deosebit de facilă, trecând în acelaşi timp neobservată. Continuăm coborârea şi începem să ne încrucişăm cu mici grupuri de turişti ce vin din sens invers. Fără să ne dăm seama am părăsit talvegul parcurgând o porţiune aninată în versant, ceea ce trădează sub noi o importantă rupere de nivel. Poteca coboară serpentinat prin pădure pe lângă un adăpost aidoma refugiului Abe (cotineaţa în preajma căreia ne-am petrecut prima noapte), şi în curând intersectăm câteva derivaţii spre o cascadă importantă. Mergem să vedem!

Cascada este destul de spectaculoasă şi aleea oferă acces în două puncte cheie de unde se văd treptele sale. Neamenajată, valea trebuie să fi fost foarte sălbatică!

 

Ne continuăm coborârea, de astă dată printr-o pădure de foioase. Panourile informative ţin pasul cu schimbarea prezentându-ne alte şi alte soiuri de plante şi animale. Sunt ca de obicei în urmă pentru fotografii în timp ce fetele dispar după o curbă. Din sens invers apar câteva cupluri şi apoi din nou Sanda cu Cosmi, de astă dată în sens invers.

-Ce e? Aţi greşit drumul?

-Nu. Am vrut să luăm o năframă pierdută dar veneau tinerii ăia şi ne-a fost ruşine.

Într-adevăr, o bucată de pânză roşie zace mototolită la marginea aleii şi Cosmina şi-o adjudecă triumfătoare.

Continuăm în serpentine, ceea ce trădează din nou o cascadă. Diferenţa de nivel e uriaşă şi când ajungem la următorul indicator constatăm că sunt două: cascada Estrecho şi cascada La Cueva. Ne cam grăbeam gândindu-ne că o maşină de ocazie ne-ar putea scoate la Huesca înaintea ultimei curse spre Barcelona, dar ar fi fost păcat să trecem prin Ordesa ca gâsca prin apă aşa că schimbăm planul şi mergem să vedem cascadele.

   

Cascada La Cueva

Ultima porţiune ar fi fost plimbare de plăcere dacă rucsacii nu s-ar fi îngreunat ... cu timpul, că n-am luat pietre drept suveniruri! După un parcurs de 3 ore trântim rucsacii în Pradera Ordesa, mâncăm, schimbăm bocancii cu încălţămintea uşoară şi astfel echipaţi ne pregătim să ne reântoarcem la civilizaţie.

Cu toate că plafonul jos nu lasă să se vadă grandoarea Ordesei, autocarele aduc mereu turişti ce se risipesc prin poiana largă. E ora la care lumea încă vine şi autocarul cu care ne retragem e aproape gol.

 

    Dorin Chiş - martie 2009                                         << - cuprins - >>