Spre deosebire de acum 6 zile, trebuie sa «pierdem» câteva ore așa ca vizitam Torla pe îndelete, pornind de la periferie. Din stația de autobus urcam la marginea de sus a localității, printre construcții de piatră cu arhitectură montană. Dacă pe strada principală, sau mai rău, la șosea, clădirile sunt noi sau înglobează doar elemente moderne, în partea superioară a satului ele păstrează mult mai bine vechea linie: anexe gospodărești în bună rânduială, câte-un utilaj agricol, claie cu fân, acoperișuri din lespezi, uși masive din lemn și lampadare imense aninate pe zidul exterior, totul înviorat de culorile saturate ale florilor din jardiniere. Acolo unde străduțele pavate se transformă în cărări abrupte, indicatoare turistice afișează destinația rutelor de plimbare. Suntem abia sosiți din munte așa ca facem cale întoarsă rătăcind în căutarea ineditului prin labirintul ulicioarelor. Cu cât coborâm spre strada principală, viața pare că se complică: într-o înfundătură stau parcate 2 motociclete, apar mașinile înaintând milimetric pe lângă ziduri și uneori, maladia modernă, cablurile electrice ce nu și-au găsit locul în pereții de piatră. Localitatea e minusculă și vrând, nevrând ajungem la ulița principală înțesată cu localuri și magazine. Deși decorul pare identic, proaspăt sosiți din amonte nu putem fi păcăliți de imitații: o mașină tocmai intră în parcarea de la parterul unui hotel, prin câte-o ușă deschisă se zărește interiorul decorat după canoanele secolului nostru, iar dintr-un bar răzbat acordurile lui Phil Collins. Apoi reclamele. Apoi afișele lipite pe câte-o poartă Cumpăram câteva ilustrate și două trei obiecte de «artizanat» (cu evidente urme de proveniența industrială) și ne retragem în stația de autobus.
Artizanat
Cerul închis nu prevestește lucruri bune și pe drumul de întoarcere avem parte de o torențială de vară. Suntem în autocarul modern, deci la adăpost, coborâm ostoiți din munte unde ne-am făcut damblaua așa că dezlănțuirea naturii ne ține doar atenția trează și ne umple de o tăcută bucurie. La Sabinanigo e deja soare, schimbăm autocarul și pornim spre Huesca la ora la care știm că nu mai avem legătură spre Barcelona. Din locul din care la venire am zărit Breșa avem parte de o frumoasa panoramă a crestelor deja atât de cunoscute, apoi coborâm dincolo de cumpăna apelor și Pirineii se șterg din peisaj.
Costumația de San Lorenzo: haine albe și eșarfă verde
La Huesca descindem în plină fiesta. Străzile principale (închise temporar circulației auto) sunt invadate de măsuțele localurilor adiacente, pe scene improvizate se cânta și se dansează, trec fanfare și coloane oficiale, un clovn invită lumea la numărul său Deja nu ne mai pare rău pentru noaptea pe care trebuie să o petrecem aici însă suntem murdari și împovărați și pentru început ne-ar prinde bine o cameră de hotel și-un dus. În plin centru hotelurile nu mai au camere și luându-ne după indicatoare (indicatoarele turistice) batem din poartă în poartă până ce găsim adăpost pentru 25Euro/persoană la Hostal Lizana. Urmează deliciile dusului, îndelung prelungite de fiecare, și cu ultimul rând de haine curate ieșim să-l omagiem și noi pe San Lorenzo, patronul spiritual al orașului și piesa centrală a fiestei. Dintr-un pliant gratuit ne informăm asupra manifestărilor din această seară și pentru început alegem să cinăm o pizza în piața în care trebuie sa apară un ansamblu de percuționiști. În timp ce fetele ocupă o măsuță la terasă, intru în local să fac comanda. Nu mă pot lauda cu spaniola deprinsă în ultima săptămână, dar am încredere deplină în puterea degetului arătător și plin de aplomb fac click pe un menu cu poze. Uf, nu credeam că pentru o pizza trebuie să înveți limbi străine: tânăra de dincolo de tejghea turuie ceva vrând să fie cât mai convingătoare, eu însă nu înțeleg decât că mi-e foame Joc ultima carte :
-English ?
Fata ridica palmele a părere de rău. Încă din școala generală bănuiam eu că truda din orele de limbi străine e zadarnică, dar nu, clienta de la cealaltă casă surprinde situația si-mi explică în engleză că dacă optez pentru 3 pizza de același tip nu știu ce se va întâmpla. Nu înțeleg finalul explicației dar îmi spun că măcar pentru efortul și timpul acordat explicațiilor merită să încerc, îmi folosesc din nou arătătorul pentru un tri-click pe poza unei pizza și dând aprobator din cap fata de la casă îmi scoate bonul și mă asigura că în zece minute toate vor fi gata.
Percuționiștii
Revin la masa din stradă tocmai la timp ca să asist la sosirea trupei de percuționiști, o ceata de puștani de ambele sexe, vopsiți pe față și împovărați de tobe și tobițe. Un dirijor le iese în față pentru a-i sincroniza și fără sa piardă vremea, se pun pe treabă cu entuziasm. Cu timpanele greu încercate urmăresc spectacolul cu părere de rău că ideea asta n-a pătruns și în România: la genul ăsta am fi ieșit campioni. După felul în care nu-si încap în piele îmi dau seama că nu este doar un zbucium al mâinilor, ci o teribila descătușare de forte pe toate planurile, și mă gândesc amuzat ca ar fi chiar o minunată terapie pentru cei mereu frustrați. Oricum, rămân la părerea că bătutul tobei aduce mai multa satisfacție interpretului decât ascultătorului. Egoism? Poate!
În mijlocul acestui vacarm apare pizza și cu asta se lămurește misterul: la trei identice primim încă una gratuit. Mâncam pe săturate, mai luăm și la pachet și schimbăm decorul. S-a lăsat întunericul și în drum spre parc traversăm centrul invadat la această oră de o mulțime de oameni veniți să se distreze: după dezinvoltura cu care petrec e limpede că viața de noapte nu e o practică doar pe perioada fiestei.
În parc e mult mai liniște, sau mai bine spus fiesta continuă pe alta octavă. În lungul aleilor sunt instalate tarabe cu iluminat individual și potopul de oameni dintre ele face înaintarea cvasiimposibilă. Murmurul potolit al mulțimii se pierde prin coroanele arborilor și de undeva din spate răzbat până la noi acordurile unei muzici hispano: sunt mexicanii pe care vrem să-i vedem. Pe o scena în fața căreia au fost instalate lungi șiruri de băncuțe, un ansamblu de instrumentiști cu trompete, gordoană și sombrero încânta asistența numeroasă formată mai ales din persoane de vârsta a treia. După măiestria cu care cântă aș fi tentat să cred că transformă în sunete niște tequila și totuși, nu ei sunt ținta atenției: în lumina reflectoarelor câteva fete creole agită poalele unor rochii, desenând în aer volute viu colorate, în timp ce țanțoși, câțiva masculi bine făcuți le dau târcoale bătând strașnic din călcâie. În fond cred că în folclorul fiecărui popor există acest gen de «dans nupțial», întotdeauna fascinant prin faptul că nu există atingere fizică, acel contact ce ar scurtcircuita energiile, așa că perechile se învârt ca doi magneți pe care nu-i poți apropia prea tare fără sa se respingă. Fetele (frumoase) fac pe grațioasele în timp ce bărbații își umflă pieptul și înaintează cât mai zgomotos cu o mână îndoită la spate într-un gest de reținere și cu cealaltă agitând în temenele sobrero-ul. Bineințeles, finalul este cu happy end, adică, invariabil, fiecare dans se termină cu perechile îmbrățișate și cu un pupic ce stârnește ropote de aplauze.
Pentru noi, ultimul episod al zilei se petrece la poarta catedralei, departe de nebunia fiestei. Pe colina orașului, tulburătoare în splendoarea ei, catedrala medievală dăinuie severă, aproape amenințătoare. Șirurile de canonici ce îmbracă arcadele intrării, marele vitraliu, turla și contraforturile sobre ale navei centrale sunt decorate cu o măiestrie greu egalabilă în zilele noastre. Comparația cu Sagrada Familia este spontană: Gaudi a avut o misiune grea pe care el personal a trecut-o onorabil, nu și urmașii lui. Ne întoarcem la hostal cu regretul că nu vom vedea interiorul căci mâine dimineață, la ora când ușile grele se vor deschide, noi vom fi în autogară la peronul autocarului de Barcelona.
Catedrala din Huesca
