15 august 2008
Mă trezesc dis-dimineața. În jur încă se mai doarme, așa că ies de unul singur pe străzile încă marcate de urmele fiestei. La o terasă, câțiva meseni rămași pe baricade din ziua precedentă par de acord cu versurile: un râu de bere-n gură de i-ar curge/ un rocker nu ar zice niciodat-ajunge!. Urmele râului de bere zac sub masă sub forma unui maldăr de sticle. Mai în colo, pe bulevard, asistată de poliția ce blochează circulația auto, o automacara ajută la demontarea unei scene improvizate. Cotesc spre catedrală în urma unor oameni orchestră înarmați cu tobe și trompete, bucuros că se mulțumesc doar să le care, fără a le folosi.
În orașul vechi, un echipaj cu o miniautoutilitară spală străzile cu furtunul. Soarele încă nu s-a înălțat suficient și în umbra zidurilor e frig.
La lumina zilei, catedrala și-a pierdut puțin din monumentalitate. Refac parcursul de aseară încercând să fac câteva fotografii, apoi revin la hostel ca să dau deșteptarea.
La ora 9:15 suntem la autogară, bucuroși că am mai găsit locuri pentru Barcelona. Părăsim Huesca la bordul unui autocar modern și după 4 ore monotone intrăm în binecunoscuta autogară Sants. Fiindcă e ora prânzului, ne lățim pe iarbă la poalele unui bloc ca să dăm gata ultimele felii din pizza de aseară. Mai avem la dispoziție o dupăamiază pentru a colinda prin oraș și ne teleportăm cu metroul la autogara Nord, ne încuiem rucsacii într-un safe și gata, cu burta pusă la cale și bagajele la adăpost suntem liberi să hoinărim sub soarele ucigător al Cataloniei.
Pentru început trecem pe sub umbra Arcului de Triomf cu regretul că în spiritul excentric al orașului, arcul nu este un Tunel de Triomfcare să se întindă de-a lungul esplanadei încinse ce face legătura cu atrăgătoarea pată verde a grădinilor Ciutadellei. Calm. Parc de la Ciutadella ne vrăjește cu umbra, verdeața, ciripiturile, bazinele, fântânile și chiar cântecele lui. Retrași pe o masă-bancă, câțiva tineri înarmați cu instrumente muzicale par să repete câteva melodii, deloc stânjeniți de mulțimea ce se oprește temporar să iscodească.
Fântâna principală închipuind o cascadă, e în renovare. Creație a lui Josep Fontsere ce l-a avut ca asistent pe Gaudi, e bineînțeles, monumentală. Cai în galop și ființe mitologice cu aripi desfăcute ar fi trebuit să se armonizeze cu cavalcada apei, azi însă peisajul e static, poate prea static, judecând după apa invadată de alge, asezonată cu rățuște negre și plante exotice. Schimbăm deci punctul de stație și ne mutăm pe malul lacului artificial pe care plutesc bărcuțe de agrement și când considerăm că ne-am răcorit suficient psihicul, traversăm spre Barri Gotico, vechiul cartier al Barcelonei. Primele imagini fac punte peste timp și involuntar ne raportăm la experiența venețiană cu hoinăreala fără țintă prin canioanele antropice ale urbei. Suntem la marginea cartierului și chiar dacă unele construcții trădează origini moderne, nu fac notă discordantă, la fel ca locatarii ce-și atârnă rufele italienește pe suporți care mai de care mai extensibili.
Într-o mică piațetă interioară ne oprim pe o bancă să savurăm o bericică cu suc de mere. Deși ne găsim într-un un fund de cutie comparabil (la scară) cu Wall Street, ne bucurăm de umbră până când un ou, nicidecum scăpat din ghearele unui porumbel, se sparge la mică distanță împroșcându-ne cu schije. Nu credeam să deranjăm pe cineva în acest oraș cosmopolit și cu morga oarecum mototolită părăsim dezamăgiți un loc ce părea primitor.
Urmează partea cea mai grea, shopping într-un magazin de artizanat, și apoi, ca premiu, o imersiune în liniștea unei biserici: Santa Maria del Mar. De afară nu poți realiza monumentalitatea ei și sosit din ulița strâmtă, senzația este cel puțin ciudată când înăuntru găsești ... spațiul! Nava are o sobrietate aproape inchizitorială și de fapt întreaga biserică nu e decât vitralii și piatră, ca pe vremea când Columb îngenunchea aici în preziua plecării. Destul cu imaginația: încerc câteva expuneri și plecăm mai departe. Barcelona pare un oraș croit special pentru turiști și acest lucru îl realizezi pe deplin în fața catedralei unde aparatele de fotografiat și ghidurile turistice împodobesc orice palmă. Pe-afară construcția este în renovare și în plus nu îmi este permis accesul în pantaloni scurți așa că ne lăsăm furați de o poveste medievală jucată pe străzile Barcelonei cu păpuși de 4 m înălțime în urma cărora dăm buzna împreună cu șuvoiul uman. Până la piața Catalunya ne mai oprim în fața unei orchestre ce cântă cu aplomb niște melodii aiurite, apoi ne lăsăm prinși de spectacolul unor bătrânei ce dansează pe trotuar. Senzația de libertate și nonconformism este în deplin acord cu condiția turistului, ce se supune mai degrabă mersului autobuselor decât vre-unei reguli sau condiții locale.
Ne prăbușim la umbră. Mulțimea și soarele catalan au reușit să ne stoarcă de vlagă și suntem la capătul Ramblei, aleea spectacol cu zeci de atracții tentaculare. Ne e foame așa că ieșim destul de repede din cercul de gură cască ce urmăresc scenariile oamenilor-statui și cu ochii după vre-un local ieftin ajungem la altă biserică celebră, Santa Maria del Pi. Răcoare. Liniște. Am putea sta mult și bine dacă stomacul nu ne-ar da ghes spre un fel de fast food unde ne facem poftele. Gata. Nu ne mai trebuie nimic, nu mai vrem să vedem, nu mai vrem să auzim. Ieșim pe esplanada portului, la fel ca-n prima zi și urmărim plecarea unui pasager spre insulele din Mediterana.
Se face seară și ne căutăm polarele prin rucsac. Mai avem de văzut spectacolul fântânii magice și pentru asta o pornim pe jos pe lunga Avinguda Parallel, până la piața d`Espanya. E aproape ora 22 și pe culoarul din fața Palatului Congresului apa țâșnește tumultos din fiecare bazin. Iuțim pasul: a început spectacolul? Cu cât ne apropiem de marea fântână, șuvoiul uman se îndesește. De departe zărim uriașa masă de apă ce palpită la unison cu muzica și lumina. O mare de oameni invadează parcul și în întunericul nopții, peste capetele tuturor se ridică mâini periscop ce susțin aparatele foto cu displayuri luminate. E o atmosferă de concert pe stadion, cu murmurul înăbușit al mulțimii, vânt răcoros și în fundal cu sunetele orașului, în timp ce spectacolul cu tentă de cascadă suprapune peste efectele audiovizuale ropotul apelor și o pulbere fină, ce plutește în aer. Nu-mi dau seama cum trebuie să arate uriașele pompe a căror energie se risipește în trombele de apă dar e de înțeles de ce fântâna funcționează doar 2 ore și nu în fiecare zi. După o vreme recunoaștem în complicata coregrafie anumite scheme după care fie apa se ridică la apogeu în trombe înalte, fie se molcomește dispersându-se ca un fum, dar fascinația nu dispare și nimeni nu se mișcă până la final și chiar mult timp după ce muzica se stinge. Tumultul apelor pare să fi creat un nor energetic din care se alimentează fiecare. Unii se dau cu rolele, alții discută sau râd iar alții pur și simplu nu se dau duși de lângă bazine. În stânga noastră auzim vorbindu-se românește și ne întreținem o vreme cu câțiva compatrioți în drum spre Portugalia.
