Pagina Dolomiţi - pagina JURNALE

 Înapoi  - mai departe >>

            Se spune că viaţa e fascinantă şi plină de neprevăzut. Şi chiar aşa e. Eram cu Cosmina în gară, cu rucsacii făcuţi pentru Dolomiţi şi ne mai lipseau doar biletele pentru intercity-ul până în Arad unde trebuia să schimbăm cu internaţionalul. Casieriţa îmi repeta mereu că biletele costă 71 lei, sau 710.000 lei de-ăia uşori şi eu mă uitam la ea gură cască fiindcă preţul mi se părea aberant şi nu-mi pusesem de acasă decât 50 de lei. Pentru moment am renunţat la bilete şi brusc mi-am amintit bancul ăla atât de adevărat: ce face românul când nu mai are bani? Schimbă nişte euro! Şi iată-mă în stradă dând târcoale taximetriştilor în căutare de chilipiruri.

In gară la Budapesta

            În Arad am făcut joncţiunea cu Cipri, Sanda, Corina şi Traian, am urcat în internaţional şi am început lungul drum spre Veneţia. Noroc că aveam multe de povestit că pusta Ungariei nu ne atrăgea cu nimic, apoi am ajuns la Budapesta unde vagoanele au  fost ataşate la alt tren şi dă-i mai departe. Doar pe malul Balatonului ne-am mai înviorat urmărind vre-o oră un „film” cu case de vacanţă, apoi ne-am refugiat doi câte doi în câte-un compartiment şi ne-am întins la somn. Ne-au trezit de câte ori au vrut tot felul de vameşi unguri, croaţi, sloveni şi italieni dar se pare că paşapoartele noastre erau în regulă că nu ne-au zis nimic, cert este că am făcut ochi nu mult după ce s-a crăpat de ziuă şi în stânga se întrezărea Adriatica iar în dreapta se ghiceau Alpii. Am dat năvală în celelalte compartimente (în care se mai dormea) şi le-am strigat:

            -Păi ce faceţi măi? Acum v-aţi găsit să dormiţi când începe să fie interesant? Trebuia să dormiţi în Ungaria!

În gară în Mestre

            Informatorul nostru (Cipri) ne-a anunţat că singurul autobus direct care ajunge în Cortina d`Ampezzo pleacă din Mestre la puţin timp după ce trecem noi pe acolo, aşa că nu ne-am mai dus până în Veneţia şi bine am făcut: la ora 8:05 părăseam oraşul la bordul autocarului. Până la Treviso am mai picotit, apoi nu a mai fost chip: cu nasul lipit de geam urmăream ba localităţi cu străzi strâmte şi aer medieval, ba munţi din ce în ce mai înalţi, ba tunele, ba viaducte, ba lacuri de acumulare, ba jardiniere cu muşcate şi panseluţe. Era duminică şi lumea fugea la munte astfel că pe lungi porţiuni se circula bară la bară, cu toate acestea însă, la 11:30 coboram în Cortina d`Ampezzo în „autostaţione”. În sfârşit, eram în Dolomiţi şi asta se vedea oriunde-ţi aruncai privirea!!!

Pe autostradă

"Fotoreporter"

 

În sfârşit, munţii!

foto: Dorin Chiş & Ciprian Trîmbiţaş

           

                Înapoi  - mai departe >>