Pagina Dolomiţi - pagina JURNALE

Înapoi - mai departe >>        

            Suntem într-o şa la 3000 m altitudine şi avem în dreapta ferrata Marino Bianchi ce urcă pe vărful Cristallo iar în stânga ferrata Ivano Dibona ce parcurge creasta şi coboară la capătul ei în traseul 203. Scot din rucsac echipamentul nostru minimal şi după un scurt instructaj celor mai puţin obişnuiţi cu „fiarele” traversăm terasa refugiului şi intrăm în ferrata Marino Bianchi. Traseul nu ridică nici-o dificultate şi doar pe alocuri are porţiuni expuse însă faptul că există acolo un cablu de care să te asiguri şi mai ales faptul că toată lumea o face cu o precauţie extremă, ne face să exagerăm şi noi. Străbatem un traseu ce urcă şi coboară o muchie zimţată cam ca „La trei paşi de moarte” din Făgăraşul autohton, mai ajungem din urmă câte-un grup ce se mişcă anevoie şi care cu greu se lasă depăşit. Chestia asta are un singur avantaj: avem timp să privim vărfurile garnisite cu nori şi să ne fotografiem reciproc. Dintre toţi colegii de ferrata observ că suntem singurii fără cască sau cu improvizaţii, ceea ce nu ne împiedică însă să ne mişcăm dezinvolt. La ora 12:30 atingem vârful Cristallo, 3216m. Poposim lângă micuţa cruce pentru a ronţăii nişte miez de nucă cu biscuiţi, hrănim nişte ciori cerşetoare ce se linguşesc pe lângă turişti şi după pozele de rigoare o luăm înapoi spre refugiu pe varianta de coborâre.           

       

            Poposim de prânz la refugiul Lorenzi de unde îmi cumpăr un „Dolomiti Passaporto” în care pun prima ştampilă. Aici ne vom despărţi: Sanda cu Cipri vor coborâ cu „tomberonul” iar restul vom intra pe Ivano Dibona cu intenţia de a parcurge toată creasta şi a coborâ la capătul traseului în marcajul 203 ce ne va scoate după câţiva km la şoseaua asfaltată, mai mult ca sigur după ce ultimul Dolomiti Bus al zilei va fi trecut. Va fi mult de mers dar nu ne facem prea multe gânduri şi o luăm în sus pe scările metalice cu care începe ferrata Dibona. Câteva grote antropice străjuiesc capătul unei punţi suspendate ce face legătura între doi pereţi ce se întâlnesc într-un V adânc. Fetele noastre care au făcut grădiniţa cunosc cântecul cu elefanţii care se legănau de mama focului pe o pânză de paiangen sfârşind prin a da cu curu de planetă şi nu sunt prea încântate de construcţia vedetă pe toate siteurile cu Dolomiţi, însă teama se dovedeşte nefondată: mulţimea de ancoraje o ţin aproape nemişcată.

 

  

            -Voi ştiţi de ce se cheamă ferrata asta Dibona? Ne întreabă Cosmina. Pentru că e o ferrată bună, uşoară!

            Continuăm pe nişte scări verticale ce ne scot pe o creastă jalonată de ministâlpi metalici ce susţin cablul de asigurare inutil pe această porţiune, apoi coborâm destul de pronunţat într-o şa în adâncul căreia se zăresc ruinele obişnuitelor adăposturi militare. Nu e prea mult de văzut la ele aşa că trecem în viteză şi ieşim pe vărf unde facem un scurt popas.

   

Câteva „ambuteiaje” pe ferrata ne-au întârziat îngrijorător aşa că convoc un nou consiliu de război. E puţin probabil să mai ajungem în grabă pe aici şi dorinţa de a face traseul până la capăt e firească, dar mai e mult şi cu siguranţă vom ajunge la corturi în puterea nopţii, cu şanse de a compromite traseul din următoarea zi. Câteodată „mai binele” este duşmanul „binelui” şi cu toate că nu a fost uşor, în cele din urmă am luat decizia de a abandona planul iniţial şi a ne întoarce. Habar n-aveam atunci că a fost decizia corectă!!! De la refugiul Lorenzi am luat „tomberonul”, apoi, pentru a cruţa finanţele am luat-o pe jos spre Rio Gere pe sub cablul telescaunului. Deodată cerul s-a făcut negru şi în scurt timp a început o ploaie rece printre picăturile căreia am iuţit pasul spre şosea. Goretexurile şi pelerinele au făcut faţă pe distanţa nu foarte mare şi la ora 17:20 am urcat uşuraţi în autocarul ce se întorcea din Misurina. Geamurile autocarului semănau deja cu nişte acvarii şi bucuroşi de confortul maşinii ne felicitam că am făcut cale întoarsă din traseul pe care nu l-am fi putut abandona ci ar fi trebuit să-l urmăm până la capăt prin ploaia ce nu dădea semne că ar dori să se oprească curând. Ce bine poate să fie atunci când de la adăpost uscat şi cald urmăreşti natura dezlănţuită! O parte din energia stihiilor ne însufleţea şi pe noi şi cu toate că previziunile meteo ce s-au adeverit nu ne promiteau nimic bun în continuare nu vedeam decât că am scăpat din capcana muntelui.

foto: membrii expediţiei

În autostaţione am aşteptat sub acoperişul peronului mai bine de o oră oprirea diluviului, apoi, nemaiavănd răbdare, am luat-o pe jos pe stradelele Cortinei. Am intrat în „La Cooperativa” (magazinul universal) mai mult pentru a căsca gura şi cu urbana de 19:30 am ajuns la campingul Dolomiti unde am fost primiţi cu uşurare de Sanda şi Cipri ce ne compătimeau sincer. După căteva ore de ploaie adevărată corturile arătau destul de fleşcăite şi cu toate că nu intrase apă înăuntru, totul părea umed şi rece. Ne-am băgat în sacii de dormit şi mulţumiţi de realizările zilei am tras cortina somnului peste neliniştile provocate de buletinul meteo agăţat pe panoul de la recepţie.

        

                Înapoi - mai departe >>