Pagina Dolomiţi - pagina JURNALE

Înapoi - mai departe >>

Poteca trece pe lângă (aţi ghicit) nişte peşteruţe antropice. Un turn de 10-15m poartă o coroană de alpinişti ce tocmai îşi dau drumul în rapel. Suntem aproape de refugiul Locatelli şi din acest punct panorama celor trei vărfuri prezintă maximul de atractivitate, unghiul fiind folosit pentru imaginile clasice. Poposim pe păşunea bălţată cu calcare şi în aşteptarea coechipierilor desfacem o pungă cu fulgi de porumb. Nu suntem singurii care „prânzim”, cu toate acestea, minune mare, în urma nimănui nu rămâne nici cel mai mic colţ de ambalaj. Aproximăm că şirul uman ce se scurge neântrerupt pe potecă va totaliza la sfărşitul zilei căteva mii de persoane şi cu toate acestea n-am zărit aruncat în decor nici măcar un dop de PET! Greu de crezut!

Tre Cime profil stânga

 

Tre Cime clasic

 

Tre Cime profil dreapta

Pe la ora 14 ne urnim mai departe. Peisajul este impresionant şi dacă toţi ceilalţi turişti ar dispărea subit şi am rămâne singuri cu muntele ar fi de-a dreptul reconfortant. Cred că unul din farmecul Dolomiţilor constă în marea varietate a peisajului. Tre Cime nu e ca Cinque Torri, nici Cristallo ca Tofana şi de nicăieri nu se văd masivele invecinate la fel. Mereu şi mereu altceva ... pe doar câţiva zeci de km pătraţi.

Cipri, din faţă

Se apropie ora 17 şi deja tradiţionala ploaie îşi face apariţia la orizont când ajungem la refugiul Langalm (2280m), unde poposim până trece, apoi ocolim ultimul bastion al cimeurilor vedete şi poposim în parcarea în care ne aşteptăm busul. Am ajuns iarăşi prea repede şi ne pândea deja amorţeala când un grup de montaniarzi al cărui staroste radia de bună dispoziţie a dat drumul unor cântece săltăreţe de-am întors nu numai capul, ci şi bustul. Cântecele impuneau o anume intonaţie, un ritm specific şi chiar giumbuşlucuri teatrale şi în mod cert şi versurile erau sărite de pe fix că artiştii noştri ad-hoc erau cu gurile până la urechi. În mod automat am lăţit şi noi nişte zâmbete pe măsură, mai ales că ultima piesă era şi mimată şi am cam înţeles totul: cum se face aluatul, cum se umple, cum se coace, cum se mănâncă şi cum se ca ... adică tot circuitul! I-am răsplătit pe cântăreţii noştri cu un ropot de aplauze şi în această atmosferă destinsă au sosit busurile şi ne-am urcat fiecare în cel destinat.

Şi această zi ne răsplătise efortul (care efort?) cu vârf şi îndesat aşa că stăteam relaxaţi şi binedispuşi pe locurile noastre, de la o vreme băgând de seamă că şi şoferul era la fel de relaxat: îşi pusese radioul pe mic şi într-un acces de lejeritate şi uitare de sine sâsâia şoptit ritmurile melodiilor în timp ce cu mâinile întorcea amplu volanul urmărind serpentinele. Era simpatic foc şi faza n-a scăpat necomentată, mai târziu pe străzile Cortinei Sanda mimând învărtitul grijuliu al volanului:

-Şşşş, şî, şî, hai cu tata!

S-ar spune că a fost o zi plină dar concediul se cam termina şi încă nu gustasem o veritabilă pizza italiană, aşa că de astă dată nu ne-am grăbit spre căsuţele noastre fleaşcă ci ne-am bulucit într-un restaurant mai de teapa noastră unde pentru 6-7 Euro (+1 Euro coperto, adică tacâmul) ne-am făcut damblaua şi-am stropit-o şi cu un vin roşu, bun. Începeam să găsim minunat acest loc!

                    Înapoi - mai departe >>